Un concept foarte răspândit în educaţie, în societate şi în înţelepciunea populară este acela că “tot ce e prea mult, strică”. Probabil că în cele mai multe cazuri este valabil şi chiar ne fereşte de excese, de folosirea până la epuizare a unui lucru, sau a unui comportament, de adicţie, de rutină. Într-adevăr, ceva ce este în esenţă bun, atunci când este supra-folosit, poate deveni nociv: hrana, somnul, toleranţa, mintea.
Dar prea multă iubire?
Nu am întâlnit până acum nicio persoană care să spună că primeşte prea multă iubire de la partenerul de cuplu. Că se simte prea înţeles, iubit şi acceptat, că i se oferă exagerat de multă afecţiune şi libertate, simultan. Că în relaţia lor există prea multă pasiune, încredere, intimitate şi compatibilitate, la nivel emoţional, sexual, şi mental şi, în acelaşi timp, suficient spaţiu pentru autonomie şi solitudine.
Nu am auzit niciodată un adolescent să se plângă că se simte atât de iubit de părinţii săi, că se simte văzut şi apreciat ca persoană, susţinut în iniţiativele sale, provocat, şi deopotrivă în siguranţă lângă ei. Că are şi autonomie şi căldură, iar în momentele grele este ascultat cu prea multă empatie, şi i-a ajuns.
Nu mi s-a plâns până acum niciun client că, de la o vreme, a început să simtă aşa o stare de împăcare şi mulţumire, de fericire doar pentru faptul că există şi, lucru şi mai ciudat, când rămâne în linişte seara, înainte să adoarmă, îl cuprinde o pace adâncă, pe care nu poate să o numească decât iubire de sine.
Există în psihologie sintagma “suficient de bun”, mamă suficient de bună, terapeut suficient de bun. Este folosită, ca şi ideea amintită la început, pentru a ne feri de perfecţionism, de aşteptări exagerate şi de frustrare. Însă când vine vorba despre iubire, fie ea oferită sau primită, cred că nu e greşit să tindem spre mai mult decât suficient, pentru că nimeni nu se află în pericolul de a atinge limita de sus a iubirii.
sursa foto
